Biserica fortificatâ Jibert

Biserica actuală a fost ridicată după demolarea vechii bazilici romanice. În 1836 se construieşte aşadar o biserică sală, completată în 1867 cu un turn. Interiorul este un exemplu frumos de biserică clasicistă, în care şi-au găsit adăpost altarul din 1751 şi orga din 1816, ambele provenite din vechea bazilică. Din fortificaţii nu se păstrează decât ruine. În schimb se remarcă, de o parte şi de alta a şoselei principale, structura bine definită a satului tradiţional, cu drumuri înguste şi gospodării tipice. Aşezarea Apoldu de Sus este una dintre cele trei aşa-numite „sate ale landlerilor”, în care s-au aşezat în decursul sec. al XVIII-lea protestanţii deportaţi din Austria. Aici au putut să-şi păstreze limba şi portul, pentru că au găsit aşeazarea pustiită şi masiv depopulată, formând aşadar majoritatea conlocuitoare. Apoldu de Sus s-a dezvoltat însă începând cu sec. al XIII-lea, ajungând una dintre cele mai importante aşezări săseşti. Însă la mijlocul sec. al XVII-lea satul este incendiat şi distrus, iar în anii următori populaţia este decimată de foamete, epidemii de ciumă şi războaie. Din 1689 se păstrează un raport al preotului local asupra situaţiei disperate. Sosirea landlerilor la mijlocul sec. al XVIII-lea a adus cu sine o îmbunătăţire a situaţie economice a locului. Cheile sunt la: Fam. Meitert, în casa parohială lângă biserică tel: +40269534109 sau +40787515523 

La începutul sec. al XIV-lea a fost ridicată în mijlocul satului o bazilică de factură gotic timpuriu. Navele laterale au fost demolate, iar arcadele au fost zidite în etapa de fortificare din sec al XV-lea. Deasupra corului a fost ridicat un turn defensiv, iar peste închiderea poligonală au mai fost construite două niveluri de apărare, având contraforţii uniţi prin arce, iar în spatele acestora guri de aruncare. În 1502 apărarea a fost îmbunătăţită cu un zid de incintă, completat la NV de o clădire de poartă şi adiacent acesteia, cămara pentru slănină. Turnul a fost înălţat în 1827 şi a primit marcantul său acoperiş piramidal, odată cu demolarea sistemelor lui defensive şi a catului de apărare al corului. Pinionul caracteristic de pe partea de vest a bisericii a fost realizat odată cu refacerea acoperişului din 1854. La interior se păstrează mobilierul de sec. XVIII. Aşezarea Muzica a înnobilat văzduhul parfumat de florile grădinilor din Agârbiciu secole de-a rândul. Responsabili pentru viaţa muzicală a satelor săseşti erau cantorii, organiştii, învăţătorii, preoţii şi elevii. Începând cu sec. al XVI-lea, în sudul şi centrul Transilvaniei au fost înfiinţate fanfarele, instrumentiştii acestora contribuind prin armoniile muzicale la armonia socială a vieţii rurale. Ce poate fi mai frumos decât colindele Crăciunului rezonând la unison cu peisajul învelit în zăpadă şi cu aromele de prăjituri? Fanfara cânta în turnul din Agârbiciu atât de Crăciun, cât şi în noaptea de Anul Nou, dar şi la nunţi, baluri sau cu ocazia altor sărbători. Disonanţele istoriei, războaiele şi comunismul au adus cu sine tristul sfârşit al acestei tradiţii. Dar chiar şi fără muzică, satul cu biserica fortificată şi casele împovărate de ani vibrează la unison cu natura vie, care le înconjoară precum rama îmbracă un tablou cu atmosferă bucolică. Cheile sunt la: Curator D-na Ingeborg Petru tel.: +40758268 730 şi +40269855 143 

Importanţa satului Aţel în Evul Mediu este lesne de perceput datorită impresionantei bazilici gotice cu transept, sacristie şi turn de vest, ridicată în mai multe etape de construcţie. Sculptura de pe pilonii navei principale datează din 1380 – prima etapă de construcţie, pe când portalul de vest, bogat ornamentat, probabil că a fost adăugat în a doua etapă de construcţie, la începutul sec. al XV-lea. Tot atunci a fost realizat şi zidul de fortificaţie, din care se mai păstrează doar câteva fragmente şi turnul de poartă. Anul 1499 încheie cea de-a treia fază de construcţie, când se execută bolţile peste nave, se înalţă corul şi se adaugă ultimele niveluri la turn. Interiorul bisericii adăposteşte o sedilie gotică târzie, iar portalul elegant al sacristiei impresionează la fel ca strana sculptată cu intarsii, datând din 1516. Așezarea Johannes Klatt, cunoscut mai degrabă ca Hansi, a fost paznicul cetăţii Aţel timp de multe decenii, timp în care a tras clopotele de trei ori zilnic. Slujba lui devenea cu mult mai dificilă în cazul în care murea cineva din sat, deoarece clopotele trebuie trase timp de o oră. Dacă se apropia o furtună, fugea de asemenea repede la turn să tragă clopotele până trecea primejdia. Astfel se poate spune că Hansi păzea satul de multe pericole.Din vârful turnului, trecând pe lângă ferestrele gotice zidite cu mult timp în urmă, pe vremea când Aţelul era încă ameninţat de aşa-numiţii “fugari” şi “incendiatori”, se văd acoperişurile de ţiglă roşiatică, urmărind unduirile drumului care părăseşte satul pierzându-se printre dealuri, spre nord. Fotografie realizată de Adrian Arsu, https://www.facebook.com/AdrianArsuFilms/ Cheile sunt la: D-na Susani Schöffend Tel.: +40754867913 

Alma Vii / Almen În secolul XVI biserica săsească din Alma Vii este preschimbată în biserica fortificată ce nu va fi cucerită niciodată. Sașii care locuiau aici au îmbogățit-o cu turnuri de apărare, spații de tragere și guri pentru aruncarea smoalei, astfel încât a devenit și mai capabilă să reziste invaziilor vremii. Biserica este astfel înconjurată cu un zid de incintă prevăzut cu patru turnuri de apărare, orientate spre cele patru puncte cardinale. Primul nivel al turnului clopotniţei era locuibil, fiind prevăzut cu vatră. Al doilea nivel prezintă mici bovindouri la fiecare colţ, prevăzute cu câte 3 guri de tragere, detaliu constructiv întâlnit şi în landul Thüringen din Germania. La fel de interesant de vizitat este şi turnul de poartă, construcţie masivă pe 5 niveluri, dintre care trei prevăzute cu sisteme defensive şi cu drum de strajă la ultimul nivel. Aşezarea Originea şi semnificaţia numelui aşezării nu pot fi în întregime identificate. Totuşi se presupune că au ar putea proveni din cuvîntul “almo”, care în limba germană veche înseamnă ulm sau ar putea deriva din cuvântul maghiar care desemnează mărul. În favoarea ultimului militează numeroasele livezi de pomi fructiferi din Sat şi din împrejurimile lui.În mijlocul satului, pe coama unui deal se află puternica bisericiă fortificată, care nu a fost cucerită niciodată. Se spune că Alma, soţia paznicului cetăţii este cea care ar fi văzut prima armata tătară apropiindu-se ameninţător şi pentru a le asigura sătenilor timpul necesar evacuării, s-a îmbrobodit cu zdrenţe şi şi-a mânjit faţa cu marmeladă şi funingine, îngrozind astfel atacatorii păgâni. Printre pomii plini de rod ai satului răsună şi poveşti hazlii: o tânără din sat ce lucra în Mediaş găseşte într-o bună zi în curte, zăcând fără suflare, toate gâştele stăpânilor. Cu părere de rău le jumuleşte, pentru a se folosi măcar de penele lor, iar trupşoarele neînsufleţite le aruncă la marginea râului. A doua zi, de necrezut: gâştele, goale-goluţe şi cu siguranţă cât se poate de revoltate, mărşaluiesc ţanţoş stârnind mare zarvă printre localnici. Greu au înţeles stăpânii că acestea mâncaseră vişinele folosite pentru lichior, ameţindu-se în aşa hal, încât au trecut drept moarte. Pentru a nu li se face pielea de găină, fiecare gâscă a fost îmbrăcată cu câte o rochiţă special confecţionată, ceea ce cu siguranţă a oferit o imagine cât se poate de pitorească. Activități Începând din anul 2009, Fundația Mihai Eminescu Trust (MET) are o activitate intensă în satul Alma Vii și desfășoară diferite proiecte pentru restaurarea bisericii fortificate, dar și pentru dezvoltatea satului în ansamblul său. Împreună cu parteneri internaționali a fost înființat „Centrul de interpretare a culturii tradiționale”. Mai multe informații găsiți pe site-ul  Cheile sunt la  D-na Simona Iacob tel.: +40/269/862 552 sau la biserica fortificată tel.: +40/269/862 501 

Cristian / Großau Cea de-a doua comunitate ca mărime din scaunul Sibiului (unitate administrativă) a adus modificări importante bisericii romanice iniţiale: în sec. al XIV-lea adaugă un cor poligonal flancat de două capele laterale, iar în 1480 meşterul Andreas Lapicida este comisionat pentru a înălţa navele laterale şi a înlocui arcadele spre nava principală cu piloni, rezultând astfel o biserică hală luminoasă. Peste nava principală a fost construită o boltă în plasă de factură gotic târziu. În timpul lucrărilor de fortificare turnul romanic de vest este înălţat cu un cat de apărare, care va fi mai târziu înlocuit de actualul acoperiş ascuţit. Zidul de incintă dublu include un mic zwinger, care în jurul anului 1550 este extins în partea de nord cu o curte. Mobilierul interior impresionant datând din sec. al XVIII-lea este dominat de altarul baroc din 1729, abundent ornamentat. Cristian este una dintre cele trei aşezări care, după decimarea locuitorilor de către ciumă este repopulată începând cu 1756 cu protestanţi – landleri- trimişi forţat din Viena catolică. Așezarea Satul Cristian a fost atestat încă din sec. al XII-lea şi este nu doar una dintre primele aşezări săseşti din Transilvania, ci este şi mai veche cu circa 200 de ani decât Bucureştiul sau Iaşul. Localitatea s-a dezvoltat cu rapiditate la porţile Sibiului şi a devenit în scurt timp una dintre cele mai mari comunităţi din regiune. La mijlocul sec. al XVII-lea se povesteşte că ar fi avut loc o întâmplare dramatică: o armie otomană câtă frunză şi iarbă, retrăgându-se de la Sibiu către Alba Iulia, s-a lăsat convinsă de către un nobil local să treacă fără să atace cetatea din Cristian. Dar când un sătean aflat sub influenţa lui Bacchus a tras în trupele aflate în mişcare, acestea au decis să atace fortificaţia. Şi totuşi nu au reuşit să cucerească turnul bisericii, în care se baricadaseră localnicii. De aceea au adus lemn şi paie la baza acestuia şi le-au dat foc, fumul sufocând apărătorii din turn. După aceea întreaga aşezare a fost incendiată. Şi în zilele noastre atât satul, cât şi biserica fotificată încă mai sunt asediate pe calea aerului: numeroase perechi de berze şi-au construit aici cuiburile şi contribuie anual la creşterea demografică cu încă circa 80 de pui. Turism Casa parohială din cadrul ansamblului fortificat oferă posibilități de cazare într-o ambianță unică. Rezervări se pot face prin d-na Maria Mărășescu, tel: +40/751/146 061 sau prin Oficiul Parohial Turnișor, tel: +40/269/228 865, gemeindebuero@kirche.neppendorf.de). Cheile sunt la: Maria Mărășescu tel.: +40/751/146 061 

În locul unei construcţii anterioare de sec. al XIV-lea, care nu a fost încă identificată s-a construit în sec. al XV-lea o nouă biserică. În jurul anului 1500 are loc etapa de fortificare, în urma căreia ansamblul capătă aspectul de cetate bisericească de astăzi. Corul a fost reconstruit ca turn cu trei caturi de apărare din cărămidă şi ziduri de 1,5m grosime. Al patrulea cat al corului, ieşit în consolă, sprijină pe arce construite între contraforţi şi are parapetul relizat în tehnica fachwerk. Peste navă s-a ridicat un cat de apărare, iar intrările de nord şi sud au fost prevăzute cu sisteme defensive. Turnul clopotniţă este o apariţie impresionantă datorită numeroaselor şi variatelor sisteme defensive. Ansamblul a fost înconjurat cu zid prevăzut cu drum de strajă pe arce de cărămidă, două bastioane şi un turn, precum şi turn de poartă protejat cu hersă (grilaj culisant din lemn întărit cu fier). La interior se păstrează o strană datată 1528, realizată în perioada de trecere de la gotic la Renaştere. Picturile altarului din 1779 sunt opera lui Stephan Folbarth din Sighişoara. Așezarea Denumirea săsească a satului provine din dialectul limbii germane centrale, fiind compusă din cuvintele „Urm“ (şarpe) şi „Loh“ (pădure), însemnând astfel „Pădurea Şerpilor“. Motivul unui nume atât de straniu rămâne un mister, cert este însă faptul că localitatea se mândreşte cu una dintre cele mai falnice şi mai mari biserici fortificate. Datorită valorii arhitectonice şi sistemului de fortificaţie conservat aproape în întregime, clădirea a fost înscrisă în 1999 pe Lista Patrimoniul Mondial UNESCO. Imaginea acestui tezaur petrificat este atât de impunătoare, încât vizitatorul nu poate să nu fie surprins de măiestria celor ce l-au construit. Istoricul de artă G. Oprescu admiră dragostea de libertate şi simţul artistic al creatorilor bisericilor fortificate în Transilvania: “Căci aceste monumente nu au fost construite de împăraţi, de nobili sau de experţi, ci de nişte “simpli” săteni, al căror efort titanic a asigurat nu doar supravieţuirea lor în acele timpuri întunecate, ci mai mult, a garantat dăinuirea atemporală a propriei culturi.”  Cheile sunt la: d-l Michael Weber tel: +40/745/519 173 

Viscri / Deutsch-Weißkirch Biserica fortificată din Viscri este un exemplu impresionant de arhitectură defensivă transilvană. Pe fundaţiile bisericii romanice ridicate de către primii colonişti secui a fost construit mai întâi un cor trapezoidal, după ce absida existentă a fost demolată. În jurul anului 1500 biserica a fost fortificată. Astfel a fost prelungită sala bisericii şi s-a făcut legătura cu donjonul până atunci de sine stătător, care aparţinuse probabil unei familii de greavi. Donjonul a fost înălţat cu un nivel cu camere pentru clopote şi cu drum de strajă pe console. Un al şaselea nivel prevăzut cu orificii de tragere este realizat în acoperiş. Nivelul fortificat al corului a fost demolat în 1743. Zidul de incintă, înalt de 7m a fost ridicat la început de sec. al XVI-lea, iar în sec. al XVII-lea a fost prevăzut cu case fortificate, turnuri defensive şi drumuri de strajă, care se mai păstrează şi astăzi. În vremurile paşnice de după 1743 drumul de strajă a fost demolat, în locul lui fiind consturite cămări de cereale pentru săteni. Interiorul bisericii păstrează încă tavanul casetat din 1743 şi mobilarea austeră. Așezarea În Viscri se păstrează un ansamblu complet şi deosebit de bine conservat de arhitectură rurală tipică regiunii, o imagine autentică a începutului de sec. XIX. Datorită valorii culturale istorice, centrul satului împreună cu biserica fortificată au fost înscrise în 1999 pe lista Patrimoniului Cultural Mondial UNESCO. Exodul saşilor de la începutul anilor ’90 a afectat mult patrimoniul construit. Începând însă cu anul 2000, fundaţia britanică Mihai Eminescu Trust (MET) a început să dezvolte idei şi concepte de conservare a imaginii tradiţionale a satului, implicând şi comunitatea locală. Astfel, folosindu-se tehnicile tradiţionale, s-a reuşit în ultimii ani să se reabiliteze numeroase gospodării ţărăneşti, iar aşezării i s-au deschis noi perspective de dezvoltare prin promovarea turismului cultural. Chiar şi Prinţul Charles de Wales, cel mai proeminent susţinător al MET, vine des la Viscri pentru atmosfera sa unică şi împrejurimile pitoreşti. Cheile sunt la: D-na Gerhild Gross, tel.: +40/742/069477 Programul de vizitare: Luni - Sâmbătă 10:00-13:00 și 15:00-18:00 Duminică după anunțare prealabilă

Biserica sală în stil gotic târziu a fost ridicată între anii 1493 şi 1525 pe locul unei basilici romanice, fiind prevăzută cu cat de apărare susţinut de contraforţi înalţi, care se extinde deasupra navei şi a corului puţin mai îngust decât aceasta. Bolta în plasă a navei a fost reconstruită în anul 1878. Mobilierul interior aparţine preponderent stilului baroc, doar strana din cor bogat decorată fiind de factură gotică. Pe pereţii exteriori s-au păstrat fragmente de inscripţii. Din zidul de fortificaţie ce înconjura biserica s-a păstrat doar turnul de nord, care în anul 1677 a fost prevăzut cu o fleşă marcantă, asemănătoare cu cea a turnului cu ceas din Sighişoara. Aşezarea UNESCO nu a putut trece cu vederea valoarea istorică a comunei, drept pentru care în 1999 Saschizul şi-a luat în primire locul meritat pe lista patrimoniului mondial. Dar nu numai impunătoarea biserică fortificată a creat faima aşezării, ci şi cetatea ţărănească ridicată în secolul al XIV-lea. Spre deosebire de majoritatea fortificaţiilor de acest fel, aceasta nu era amplasată în mijlocul satului, ci la o distanţă de aproximativ 2 km, pentru ca între zidurile sale să-şi găsească adăpost nu doar locuitorii din Saschiz, ci şi cei din comunele învecinate. Se spune că cetatea ar fi aparţinut unei fecioare care, neavând urmaşi, ar fi dăruit-o sătenilor. Dealul ameninţător din sud-vestul comunei ascunde nu doar comori nebănuite, ci şi pe paznicul acestora, spiritul unui uriaş purtând un ştreang în loc de blazon, care o dată în an strică pacea întunericului cu sunete fantomatice. Cheile sunt la: d-na Katharina Ziegler Tel.: +40/744/179 039 și la d-l Johann Schaaser Tel.: +40/740/325 796

Bazilica romanică cu trei nave, turn de vest şi cor poligonal a fost ridicată în sec. al XIV-lea şi a avut până la Reformă hramul Sfintei Maria. Din sistemele defensive ale bisericii, realizate în sec. XV-XVI se mai păstrează doar catul de apărare peste turn şi ruine ale zidului de incintă, caturile de apărare de peste cor şi navă fiind demolate în urma incendiului din sec. al XIX-lea. Atipic pentru acest tip de construcţii, biserica se păstrează şi azi netencuită, urmare a restaurărilor din 1913, care au fost realizate conform tradiţiei de sec. al XIX-lea. Pe lângă frescele valoroase ce acoperă o suprafaţă însemnată, interiorul adăposteşte şi numeroase sculpturi impresionante, precum menourile şi mulurile ferestrelor, portalul de vest şi alte detalii de plastică arhitecturală. Altarul triptic (cu panou central şi două panouri laterale mobile), unul dintre cele mai vechi altare gotice cu Maica Domnului figură centrală şi strana în stil gotic târziu, sculptată în atelierul lui Johann Reychmut completează mobilierul desăvîrşit al bisericii. Aşezarea Nu numai biserica fortificată din Mălâncrav este unică, dar satul însuşi are o istorie neobişnuită pentru Transilvania. Dar să începem cu începutul: biserica adăposteşte cea mai mare frescă din Transilvania. Datând din sec. al XIV-lea, frescele din Mălâncrav nu au fost distruse în timpul Reformei aşa cum s-a întâmplat cu multe altele şi au rezistat până în zilele noastre. Imaginile uimitoare reprezintă aşa-numita “biblie a săracilor” şi povestesc istoria mântuirii. Spre deosebire de majoritatea celorlalte sate săseşti, Mălâncrav nu a aparţinut pământului liber regal, ci locuitorii satului au fost şerbii familiilor nobile Apafi şi Bethlen. Şerbia a fost abolită abia în sec. al XIX-lea. Astăzi vizitatorii pot experimenta viaţa idilică rurală printre curţile ţărăneşti şi dealurile împădurite ale Mălâncravului. Prinţul Charles vine aici adeseori pentru a se bucura de liniştea locului. Contact: Cheile sunt la: Familia  Linzing  tel:  +40/269/448 696 oder +40/775/142 285  Casa Nr.  307